Salta al contenuto


Moldweb
Moldova Community Italia utilizza cookies. Leggi le Regole privacy per maggiori informazioni. Per rimuovere questo messaggio clicca sul pulsante qui di fianco:    Accetto l'uso dei cookies
  • Login con Facebook Login con Twitter Log In with Google      Login   
  • Registrati


  •  


Benvenuto su Moldweb

Immagine Postata Benvenuto su Moldweb. Come puoi vedere, da semplice visitatore del forum non ti è permesso interagire attivamente con la community, di sentirti parte di questo meraviglioso posto, per questo ti invitiamo a registrarti! Registrati subito o fai il login. Immagine Postata
Se poi hai un account Immagine Postata, Immagine Postata, Immagine Postatao Immagine Postata è ancora più facile! Senza registrarti, fai direttamente il login con le tue credenziali Google, Facebook, Twitter o OpenId. Ti aspettiamo online con noi, tu cosa aspetti? Immagine Postata
Guest Message by DevFuse
 

Foto

Fara Mama


Discussione archiviata. Non è più possibile intervenire in questa discussione.
Nessuna risposta a questa discussione

#1 TATI

TATI

    Advanced Member


  • 330 messaggi
  • Iscritto il: 08-settembre 05

Inviato 30 dicembre 2008 - 17:20

http://www.iubire.md/ro/interactiv/72

Fara mama
Autor: Veronica Velescu, cl. a XII-a, Liceul „Vasile Alecsandri”, voluntar SPFM


Aveam 12 ani cind mama mea hotarise sa plece in Italia. Toata lumea, incetul cu incetul, pleca, mai bine zis, ii alunga saracia.

Eram mica si nu imi dadeam bine seama prin ce anume va trebui sa trec fara mama, de aceea asteptam cu nerabdare sa plece, si ma sosoteam des cu sora cind oare va pleca mai repede ca sa putem sa ne distram, sa merg la disco, sa fiu libera.

De ziua cind a plecat imi amintesc doar clipa cind eram in gara, la Chisinau, si eu am urcat in autocar pentru a merge pe perioada de vara la o matusa, iar mami cu Cristina (sora mea) ma priveau pe geam si plingeau, plingeam si eu... In ultimul moment iti dai seama ca pierzi o bucata mare din tine.

Vara a trecut repede, interesant. Deseori imi petrec vara la matusa in sat, de aceea nu am simtit nici o diferenta. In august, cind am venit acasa, pentru prima data am simtit ceva straniu, casa mea era straina, era pustie, rece, neprimitoare. Totul ramasese cum era, insa fiecare lucru imi era strain, rece, lipsea caldura ce o emana mama. In scurt timp m-am acomodat, insa nu deplin, ceva lipsea, ceva ce nu asi fi putut explica prin cuvinte...

Ma distram mult cu sora, cu prietenii, imi permiteam sa stau pina tirziu in oras. Am inceput sa ma imbrac mai bine, am obtinut primul telefon mobil. Se parea ca ar fi trebuit sa fiu mai fericita, dar NU, a fericire nu mirosea. Cu toate ca fata zimbea, in interiorul meu nu ma simteam bine, comod, ceva imi lipsea. Pentru mine aceasta senzatie, cind ai de toate si cauti ceva ce nu stii nici tu, este cea mai chinuitoare, si anume ea persista mereu.

Toamna sora a plecat la Chisinau, la studii. Eu am mers sa traiesc la unchiul meu. In acest moment s-a inceput adevarata mea suferinta. Unchiul, matusa, verisoara mea se purtau foarte frumos cu mine, cum se zice “doar in coarne nu-mi cautau”. Eu, insa, nu ma simteam bine, ma enervam de la nimic, incepeam sa-i urasc din ce in ce mai mult, cu toate ca ei nu-mi faceau nici un rau. Cel mai tare ma enervam cind matusa mea o pieptana, o saruta, o mingiia pe verisoara... Eu ma enervam pe ea deoarece ma durea faptul ca pe mine nu ma mai mingiie nimeni. Deveneam din ce in ce mai rea, mai rece, deoarece vedeam iubire familiala, dar eu nu o primeam. Singurul om alaturi de care simteam parca putina caldura era sora, dar ea venea din ce in ce mai rar acasa, iar la telefon vorbeam doar lucruri fara importanta spirituala. Poate e de necrezut, insa, eu inghetam, imi ingheta sufletul. Aveam nevoie de caldura sufleteasca.

Am inceput sa invat mai prost, nu vroiam si nu puteam invata. Mereu aveam tendinta de a fugi de la ore, ma certam cu profesorii, diriginta, in fiecare am inceput a vedea dusmani.

Insa, au obtinut prioritate prietenii, ma atasam de fiecare prietena ca de o sora, de fiecare prieten ca de un om foarte important in viata mea.

Iarna m-am imbolnavit foarte tare. Sora a venit odata acasa si s-a alarmat de starea in care eram. Mami a sunat-o pe o prietena de a ei cu care am mers la Chisinau, la spital. Am fost internata pentru o operatie foarte complicata.

Nu aveam nici o durere fizica, insa inauntru ma simteam goala, neajutorata, vroiam sa fie mami acasa, o chemam in vis si aievea. Aveam visuri urite, visuri in care vorbeam cu ea si ma jeluiam de tot ceea ce ma doare. Ma transformasem intr-o persoana dezorientata, dezechilibrata, absenta. Mereu ma gindeam la faptul ca sunt singura pe lume, aveam impresia ca sunt la marginea unei prapastii, si nimeni nu-mi da nici o mina de ajutor.

La citeva zile dupa operatie am primit de la mami o cruciulita (rozalie, cum o numesc catolicii). Aceasta cruciulita a servit pentru mine ca un impuls de a merge mai departe, m-a emotionat mult si m-a facut sa ma gindesc la faptul ca atit cit sufar eu aici, mami acolo sufera intreit.

Am fost bolnava mult timp, vreo 2-3 luni am stat numai in clinica. Cind am mers acasa, iarasi mi-a fost foarte greu, imi doream macar pentru cinci minute sa vie mami acasa, sa ma alinte. Cautam caldura in prieteni, dar, desigur, nu o gaseam si deseori aceasta ma aducea la disperare.

Odata cu primavara am reusit si am plecat acasa. Mi s-a permis sa traiesc singura, in apartamentul nostru. Prietena mamei, care e si vecina cu noi, ramasese sa aiba grija de mine. Si, intr-adevar, m-a ajutat de multe ori cu un sfat.

Ma distram mult, dar totusi noaptea adormeam cu lacrimi in ochi, asi fi dat toata distractia din lume pentru 5 minute alaturi de mami. Nu pot sa zic ca m-am destrabalat. Spre deosebire de multe dintre fetele ramase singure, eu am stiut tot timpul limita. Insa, am facut destule lucruri pe care acum le regret si, care daca era mami acasa, sigur nu le faceam.

Eram dependenta de prietenii pe care ii aveam. Am prietenit cu diverse grupuri. In majoritatea grupurilor ma afirmam, insa, totodata ma conformam valorilor grupului. Erau situatii cind, intilnind un vechi prieten, ma simteam mai inferioara, simteam de parca am decazut sau, invers, ma simteam superioara, de parca imi era rusine sa vorbesc cu el in public, rusine ca am prietenit cindva cu asemenea oameni. Astfel, am reusit sa cunosc indeaproape mai multe tipologii de oameni si am ajuns sa stabilesc locul meu in societate si nisa mea de oameni cu care sa comunic. Poate e un plus ca am avut ocazia sa cunosc grupuri atit de diverse, dar ar fi fost mult mai bine daca nu ma abateam niciodata de la nisa mea de cunostinte, fiindca acum nu-mi este deloc placut sa-mi amintesc cum nimeream in tot felul de aventuri sau cum am prietenit cu cea mai usuratica fata din oras. Chiar am trecut printr-un fenomen straniu... La virsta de 15-16 ani, fara sa-mi dau seama, ma indepartam de unele prietene despre care, peste un timp oarecare, se auzeau zvonuri prin oras ca sunt usuratice. Ma uimesc si acum cum de reuseam sa fac aceasta selectare intre prietene fara a constientiza acest lucru.

Liceul a fost locul unde m-am linistit putin. Un factor poate a fost faptul ca mami a inceput sa vina in vizita acasa, o data pe an, timp de o luna. Numaram si continui sa numar zilele pina in luna noiembrie, fiindca de fiecare data vine in aceasta perioada.

Acum deja nu-mi mai este atit de greu, tot timpul sunt ocupata cu activitatile liceale, precum si activitatile ca voluntar la SPFM, care cu adevarat imi sunt interesante. Acum nu mai simt necesitatea iubirii parintesti atit de mult, nu mai am nevoie ca cineva sa ma alinte ca mama, dar cind ma gindesc la aceste lucruri simt un gol ramas in suflet.

Mama mea este o femeie deosebita, o femeie ce s-a sacrificat pentru viitorul meu. “Scopul scuza mijloacele”, si chiar de a fost un mijloc mult prea chinuitor pentru ambele, alta iesire din situatie, pur si simplu, nu este. Si aici poate ca nu e totul cum s-a dorit, fiindca acum sunt clasa a 12-a si, in loc sa tind sa sustin examenele de BAC cit mai bine, sa intru la universitate, eu vreau sa merg peste hotare sa lucrez, sa cistig banul meu, iar BAC-ul – se poate cumpara, universitatea – la ce-mi foloseste, oricum dupa absolvire nu ai nici un viitor aici, in Moldova, precum nici peste hotare tare nu te ajuta.

Ce ma asteapta in viitor – nu stiu, insa sunt sigura ca copilul meu niciodata nu va ramine nici un minut fara mine, pentru ca stiu prea bine ca ceva mai dureros decit lipsa iubirii parintesti nu este, iar “te iubesc-ul” spus la telefon nu ajunge pina la inima. Si daca eu am fost destul de puternica pentru a putea inhiba durerile sufletesti, sunt tineri care nu au reusit si se cearta cu sine insusi, se alina in tigari sau alcool.

Balzac spunea ca o societate dementa porneste de la o familie dementa. Moldova e o societate in care aproape fiecare familie este destramata, in care relatiile copii-parinti sunt anormale. Si aceasta este rezultatul saraciei.

O prietena de-a mea intr-o discutie mi-a spus: “In lista de telefoane e scris cuvintul “mama”, si doar cind se termina banii stiu ca trebuie sa formez acest numar, in rest pentru mine nu inseamna nimic acest cuvint – mama.” Poate tinerii ca mine vor schimba lucrurile spre bine, caci noi stim cel mai bine cum e sa traiesti intr-o Moldova dementa.



Fara mama (partea II)

In 2007 am plasat pe site articolul "Fara mama", scris de Veronica Velescu, pe marginea caruia au fost scrise multe comentarii. Am hotarit sa revenim la aceasta tema, parinti plecati peste hotarele tarii pentru o viata mai buna pentru copiii lor, atunci cind Veronica ne-a vorbit despre o brosura publicata in anul 2003 in Italia de o organizatie neguvernamentala preocupata de soarta oamenilor veniti aici, pe cai legale sau ilegale. Au fost adunate mai multe istorii povestite de femei din Moldova, Rusia si alte tari, in italiana si limba materna a femeilor. Emotionanta si nostalgica, in acelasi timp, istoria scrisa de mama Veronicai te face sa vezi aceasta problema si prin ochii parintilor plecati.



Vin din nordul Moldovei. Cred ca am avut o copilarie asem?n?toare cu a tuturor copiilor anilor saizeci, poate nu destul de usoara, dar vesela. Imi amintesc cu drag de nazdravaniile copilariei, jocuri si ghidusii. Chiar daca ziua toti aveam obligatii, serile ieseam in strada la joaca, si Doamne, numai ce nu ne venea in minte. Nascuta intr-o familie cu cinci copii, poate nu intotdeauna am avut piine in de-ajuns, dar intotdeauna au fost cintece. Mama mea, asa si mi-o amintesc: cinta cind avea o bucurie, cinta cu ochii in lacrimi, cinta cind avea oaspeti, cind sarbatorea ziua de nastere a cuiva din noi. Si daca in majoritatea cazurilor lipsea torta de sarbatoare si bucatele alese, toti copiii din mahala ne invidiau pentru ca mama noastra putea face sarbatoarea cu citeva bucatele de zahar si o oala de cartofi fierti. Cred ca de la parinti am mostenit pasiunea pentru cintec si umor, si in toti anii de scoala si de Universitate m-am situat in centrul atentiei la sarbatori. Si acuma le povestesc copiilor si prietenilor mei cum ma trimitea mama cu vaca la pascut. Ma pregateam cu de toate: mincare, apa, ceva pentru joaca, dar uitam vaca acasa. Cum mergeam la furat mere din livada colhozului, nu de aceea ca vroiam mere, dar pentru ca totul se transforma intr-o aventura, intr-o joaca cu paznicul. Imi amintesc cu drag anii de scoala, colegii scumpi si veseli, profesorii intelepti. Eram incintata de lectiile de istorie, deoarece profesorul de istorie inca in acele timpuri avea indrazneala sa ne spuna ca de fapt sintem romani, si poporul rus cu toate ca e un popor mare si puternic, ne este strain, ne vorbea despre exterminarea evreilor, si de multe alte lucruri. Eram indragostita de profesorul de matematica, caruia nu-i ajungeau miini cind ne lamurea o problema de geometrie. Si profesorul nostru de biologie, doctor in stiinte biologice, dar iubea mult copiii, si nu s-a mai despartit de scoala noastra si era mindru ca absolventii sai sustineau examene la Universitati cu note bune.

Anii de studentie cred ca ramin mereu pentru toti cei mai frumosi ani, fiindca coincid cu anii tineretii, ani frumosi plini de vise si sperante, numai ca zboara prea repede. Am absolvit Universitatea Tehnica din Chisinau la specialitatea inginer tehnolog, apoi in anul 1979 am inceput sa muncesc la fabrica de conserve din oraselul Nisporeni. Era o fabrica cu utilaj invechit, in schimb cu un colectiv de specialisti buni, care pe parcurs au modernizat-o. Am lucrat multi ani ca sefa de sectie. Fabrica noastra producea un asortiment vast de conserve: sucuri, legume marinate, magiunuri. Eram cunoscuti cu vestitul „gem de prune” care se socotea cel mai bun in republica, si era exportat in ex-URSS si in alte tari europene: Romania, Cehoslovacia, Germania. Si prunele uscate erau foarte intrebate. Institutul de cercetari stiintifice a produselor alimentare din Moldova producea alimente pentru cosmonautii rusi. Acuma fabrica noastra trece printr-o perioada dificila si in ultimii ani a incetat activitatea, si toti specialistii si muncitorii au fost nevoiti sa-si caute de lucru, chiar si emigrind in strainatate. Numai aici, in satul unde muncesc in Italia, sintem trei ingineri din acea fabrica, lucram in familii. Chiar daca acum sint aici, traiesc cu speranta ca fabrica noastra isi va relua activitatea si ma voi putea intoarce, pentru ca toata viata mea, practic, a trecut in fabrica.

Nascuta in nordul Moldovei, la Nisporeni am gasit oameni buni si simpli, cu obiceiuri si traditii noi, diverse. Oraselul Nisporeni e situat intr-o zona pitoreasca cu peisaje nemaipomenit de frumoase, in mijlocul codrilor. Primaverile sint irepetabile prin culorile florilor si cintul pasarilor, verile pline de mirosul viilor, teiului si a salcimilor, toamna cu miros de must si vin nou, iar frunzele galben-ruginii fac impresie ca totul in jur arde, iernile cu copacii impodobiti de zapada, care isi poarta cu demnitate podoabele. Vrajita de toate acestea am ramas pentru totdeauna acolo.

Acolo m-am casatorit, am devenit mama a doua fetite dulci si frumoase cum nu mai sint altele in toata lumea. Am cautat intotdeauna sa fiu pentru fiicele mele o mama buna, o invatatoare rabdatoare, o prietena apropiata. Cind erau mici si plingeau ca s-au lovit, plingeam si eu impreuna cu ele si le stergeam ochisorii de lacrimi. Cind descopereau ceva nou si emotionate imi povesteau, ma bucuram si eu impreuna cu ele. Am invatat impreuna a citi si a scrie, primele poezii, primele povesti, primii ani de scoala, intotdeauna impreuna. Am impartit mereu bucurie si tristete, succese si deziluzii. Indepartarea de ele e prea grea pentru mine. Dar oare se putea si altfel? Calea care m-a despartit de ele m-a adus aici. Am facut-o pentru a le oferi ceea de ce au nevoie. Cristina are 19 ani, e deja o domnisoara cu ochii verzi si parul roscat, studiaza dreptul la universitate (ULIM), e ambitioasa si are mari planuri pentru viitor. Veronica e inca mica, are 14 ani, studiaza la liceu cu succese, nu accepta mediocritatea si tot ceea ce face vrea sa faca bine, sa fie prima. Viseaza sa devina medic. Trece printr-o perioada cind are cel mai mult nevoie de un umar puternic, de mamica sa, dar eu sint prea departe, si aceasta ma face sa ma simt foarte rau. E prea mare sacrificiul care il fac acum, dar dragostea pentru ele e si mai mare. Vreau ca ele sa se simta bine, sa nu le lipseasca nimic.

Citeva fragmente din scrisorile care mi le-au trimis:

CRISTINA
Am primit scrisoarea matale, m-am intristat iarasi mult. Vreau sa te rog sa nu mai scrii atunci cind esti trista. Am impresia ca plingi mereu acolo. Nici eu nu fac altceva cind citesc. Imi lipsesti mult, fara mata totul e gol: casa, orasul, totul. Sint puternica, stii, dar cu mata alaturi aveam mai mult curaj pentru a infrunta totul.

VERONICA
Citesc si pling. Imi lipsesti mult, mama, mult mai mult decit imi imaginam. Cristina imi spune sa citesc eu scrisoarea: zice ca atunci cind citesc si pling, vocea mea se aseamana cu a matale.

CRISTINA
Iti telefonam mereu sa-ti povestesc de problemele mele si in fiecare simbata, cind veneam acasa, gaseam impreuna iesire din orice situatie. Imi lipseste aceasta. Ne-am gindit la toate cind ai plecat, nu ne-am gindit numai la timp. Dar timpul trece...

VERONICA
Mama, imi spui ca ai avut un vis ca eram suparata si nu vroiam sa-ti vorbesc. Poate inseamna ceva. Cite odata sint suparata pe toti: pe mata, pe taticul, pe Cristina, pe toata lumea. De ce? Nu stiu. Imi pare ca port o vina. Tu nu esti alaturi si eu cum imi gasesc linistea?