Salta al contenuto


Moldweb
Moldova Community Italia utilizza cookies. Leggi le Regole privacy per maggiori informazioni. Per rimuovere questo messaggio clicca sul pulsante qui di fianco:    Accetto l'uso dei cookies
  • Login con Facebook Login con Twitter Log In with Google      Login   
  • Registrati


  •  


Benvenuto su Moldweb

Immagine Postata Benvenuto su Moldweb. Come puoi vedere, da semplice visitatore del forum non ti è permesso interagire attivamente con la community, di sentirti parte di questo meraviglioso posto, per questo ti invitiamo a registrarti! Registrati subito o fai il login. Immagine Postata
Se poi hai un account Immagine Postata, Immagine Postata, Immagine Postatao Immagine Postata è ancora più facile! Senza registrarti, fai direttamente il login con le tue credenziali Google, Facebook, Twitter o OpenId. Ti aspettiamo online con noi, tu cosa aspetti? Immagine Postata
Guest Message by DevFuse
 

Foto
- - - - -

Moaşele şi Naşii "limbii Moldoveneşti"


Discussione archiviata. Non è più possibile intervenire in questa discussione.
7 risposte a questa discussione

#1 vale

vale

    Advanced Member


  • 966 messaggi
  • Iscritto il: 15-marzo 06

Inviato 22 ottobre 2007 - 16:04

Fonte: TIMPUL.MD

Moaşele şi naşii └limbii moldoveneşti■ (IV)

În mare parte, traducerile └în moldoveneşte■ se făceau de nişte anonimi agramaţi, pentru onorarii modeste


Pavel Păduraru



În 1957, traducătorul Pavel Starostin a plecat să se odinească la sanatoriul └Codru■ din Călăraşi, care se află în vecinătatea Mănăstirii Hârjauca, închisă pe atunci. Aici, el a aflat că în biserica părăsită lucrează un scriitor. Fiind curios să-l vadă, Starostin a intrat în biserică, dar nu l-a cunoscut pe omul aplecat deasupra mesei şi, gândindu-se că e un scriitor nou, l-a întrebat: └Dumneata eşti scriitor?■. La care acela a răspuns: └Da■. └Şi ce faci aici?■, s-a interesat traducătorul. └Traduc romanul └Serdţe Bonevura■ de Naghişkin■. └Să ştiţi că eu am să vă fiu redactor■, i-a spus atunci Starostin. La auzul acestor vorbe, └scriitorul■ s-a speriat şi a fugit din biserică şi de la sanatoriu.

O traducere anonimă l-a făcut pe Ponomari cu maşină
Starostin a anunţat editura despre această întâlnire, dar cei de acolo au râs de el. Pe urmă, însă, a aflat că, de fapt, contractul de traducere nu a fost semnat de solitarul └scriitor■ din biserică, ci chiar de Dumitru Dovba, şeful Editurii de stat şi └un om foarte incult■, şi de Fiodor Ponomari - └un poet foarte talentat, dar mult prea agramat, care a scris prima poezie bună la bătrâneţe■. Aceştia ar fi luat 1500 de ruble şi au găsit un evreu, Şaripin, care a acceptat să traducă un roman pentru numai 500 de lei. └Cartea s-a editat în tiraj dublu şi, în urma acestei afaceri, Ponomari s-a ales cu maşină, iar Dovba a cheltuit toţi banii pe beţii şi femei. Şaripin, care nu pricepea deloc în arta traducerii, a tradus romanul cuvânt în cuvânt, iar └opera■ lui mi-a fost încredinţată mie pentru redactare. Vă daţi seama că aceasta a însemnat, de fapt, o nouă traducere■, îşi aminteşte Pavel Starostin.

Cazul descris mai sus este firesc perioadei sovietice, când redactorii retraduceau aproape gratuit tălmăcirile unor anonimi. └Se ştia foarte bine cine sunt traducători şi cine umblă pe lângă literatură. Cei de la putere traduceau ce vroiau, încheiau contracte cu cine vroiau, iar noi aveam totdeauna probleme■, ne spune Igor Creţu.

Pavel Starostin: └Toţi au ceva rău pe mine┘■
Traducătorii mai importanţi se împărţeau atunci în două tabere: Creţu-Cosmescu-Busuioc şi Starostin-Belistov-Costenco, ultimii considerându-se marginalizaţi şi nedreptăţiţi până astăzi, când singurul └purtător de cuvânt■ al lor a rămas Pavel Starostin. El susţine că a tradus poemul └Cântec pentru Haiawata■ de Henry Wadsworth Longfellow mai bine decât rusul Bunin, însă astăzi nimeni nu-i preţuieşte lucrarea. └În 1945, am fost dat afară de la cursurile de jurnalism pentru că n-am vrut să colaborez cu KGB-ul. Mai târziu, am fost scos din funcţia de secretar general la revista └Nistru■, pentru că am refuzat, de trei ori, să intru în partid. Am 25 de cărţi traduse şi nepublicate, dar nici nu sunt pomenit printre traducătorii de atunci. Toţi au ceva rău pe mine■, consideră Starostin.

La rândul său, Aureliu Busuioc afirmă că └Starostin făcea mult caz despre sine, Belistov şi Costenco, însă traduceau oricât, oricum şi oricând, fiind o întreprindere aproape comercială. Din punctul meu de vedere, Starostin era un traducător de duzină■. De altă părere este Igor Creţu, care ne-a spus că Starostin i-a fost ucenic şi că lucra bine, numai că traducea poezii mai puţin cunoscute ale unor autori care nu aveau priză la public.

Nicolae Marciuc: └Costenco ne-a adus └Doina■ lui Eminescu■
Diferite opinii există şi asupra traducerii în moldoveneşte a poemelor homerice. Jurnalistul Nicolae Marciuc ne povesteşte că, la rugămintea lui Nicolae Costenco, el a dactilografiat cu litere ruseşti variantele în grafie latină ale ambelor poeme, după care traducerea └Iliadei■ a apărut semnată de Costenco, iar a └Odiseei■ - de Vladimir Belistov, care avea studii teologice şi i-a dus geanta lui Gala Galaction. Pe de altă parte, Pavel Starostin consideră că cea mai bună traducere a └Odiseei■ este cea a lui Belistov şi că └avem o întreagă comoară culturală în grafia chirilică, care, din păcate, a fost dată uitării■.

Marciuc ne mai spune că, precum Igor Creţu a avut curajul să publice integral poemul └Limba noastră■, Costenco a riscat să includă, în piesa sa └Hâncu■, textul └Doinei■ lui Eminescu şi astfel └Doina■ a apărut pentru prima dată în Basarabia sovietică. Din păcate, Costenco nu mai e, ca să ne spună dacă a fost un act de curaj sau o plagiere, dar, totuşi, numai ignoranţa editorilor l-a salvat pe regretatul de pedeapsă.

Onorariile nu depindeau de calitate
Şi onorariile primite de traducătorii din acea vreme erau diferite. Mai mulţi şefi de edituri ne-au spus că arhivele nu s-au păstrat, aşa că dispunem doar de declaraţiile în această privinţă ale traducătorilor. Pavel Starostin susţine că onorariile depindeau de relaţiile traducătorilor cu partidul. El, de exemplu, primea de la 70 de copeici până la 1,20 ruble pentru un rând de poezie, iar Creţu - de la 50 de copeici până la 2 ruble. Se pare că recordul la onorarii, pentru poezie, l-a atins Aureliu Busuioc, care, traducându-l pe Evtuşenko, a primit câte cinci ruble pentru un rând şi niciodată n-a fost remunerat cu mai puţin de o rublă pentru un rând.

La capitolul proză, Igor Creţu - unul dintre marii traducători ai epocii - primea de la 50 până la 75 de ruble de coală (40 de mii de semne), adică mai puţin decât Eugenia David, care n-a realizat nicio traducere serioasă, dar care a ridicat şi câte http://forum.moldweb...tyle_emoticons/default/mega_shok.gif de ruble pentru o coală. Onorarii foarte modeste avea, din spusele sale, Vladimir Beşleagă, chiar dacă era membru de partid - spre deosebire de Starostin şi Creţu. Pentru şase-opt coli traduse, Beşleagă era remunerat doar cu 200 de ruble.

Nu putem comenta principiile după care erau stabilite aceste onorarii, dar dacă David era plătită mai bine decât Creţu, e clar că acestea depindeau numai nu de calitate - lucru pe care cred că l-ar recunoaşte chiar şi dna David. Igor Creţu ne spune că cele mai solide onorarii le avea Ion Canna, iar Busuioc susţine că acestea depindeau de vârstă şi de experienţă, precum şi de tirajul cărţilor. └O carte de zece coli îţi dădea o mie de ruble, iar un automobil costa pe atunci vreo 600 de ruble■, îşi aminteşte Busuioc.

Busuioc, Costenco şi Cimpoi sparg gheaţa
Batjocura adusă limbii române şi fanatismul prin care ideologia comunistă sovietică încerca formarea unei limbi-fantomă nu a reuşit, însă, să înrădăcineze în toţi intelectualii credinţa într-o limbă şi istorie false. Lucrurile nu mai puteau merge aşa şi, în 1962, revista └Cultura Moldovei■, redactată de Petrea Cruceniuc, publică un articol despre necesitatea trecerii limbii moldoveneşti la grafia latină. Cruceniuc, care deţinea aproape toate ordinele de stat sovietice, nu a fost atins cu nimic, însă materialul respectiv a fost trecut cu vederea. Mai târziu, la Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din 1965, Aureliu Busuioc, Nicolae Costenco şi Mihai Cimpoi s-au pronunţat deschis pentru alfabetul latin, fapt pentru care congresul a fost declarat drept └naţionalist■. În replică, primul secretar al CC al PCM, Ivan Bodiul, a scris articolul └Să se întărească şi să înflorească prietenia popoarelor sovietice■, în care aducea elogii limbii şi alfabetului rus ca └alfabet al unei mari naţii■. Potrivit lui Mihai Cimpoi, şi Emilian Bucov s-a expus mai târziu asupra revenirii la literele latine.

Dar lucrurile nu s-au schimbat nici după aceasta. Dimpotrivă, în RSSM a început o amplă campanie de condamnare a └naţionalismului■, de care s-ar fi făcut vinovaţi scriitorii moldoveni. Cu toate acestea, tălmăcirile în română nu lipseau de pe mesele traducătorilor noştri. Unii le plagiau, iar alţii se consultau din ele. De exemplu, M. Cimpoi ne spune că, atunci când traducea └Peripeţiile lui Tom Sawyer■ de Mark Twain, studia atent varianta românească, ca textul său să nu corespundă cu aceasta, ca să rămână aceeaşi limbă, dar să folosească alte cuvinte şi altă exprimare.

Despre Dumitru Matcovschi se spune că a plagiat din română traducerea poemelor lui Guillame Apolinaire. Faptul a fost consemnat, în premieră, de └ilustrul moldovenist■ Vasile Stati. Peste numai trei ani după ce el însuşi a fost alungat din Uniunea Scriitorilor pentru plagiere din scriitorii români şi universali, Stati a cerut ca Matcovschi să fie pedepsit pentru plagiat. Despre aceasta, citiţi vinerea viitoare.

#2 Ghenadie.Botoc

Ghenadie.Botoc

    Member


  • 16 messaggi
  • Iscritto il: 21-ottobre 07

Inviato 24 ottobre 2007 - 08:36

Moaşele şi naşii „limbii moldoveneşti” (I)


„Buna sara, ghea’ Vichea, cum se mai mişcă la netale treaba? La noi vseo po staromu - nică sciaste şi mult gruz. Ce mai faci, io-maio? Când mai zahadeşti să tragem o piancă ca mujîcii şi să bazarim, amintindu-ne cum se taşceu după noi cele mai ţapene tiolci? Oh, proşla liubov, poveali pamidorî, ghea’ Vichea… Hai, blin, nu te kazli şi fă un zahod pe la noi. Ie-lă şi pe ghea’ Vova, dacă vre, că ghini o zis el: na hren s pleaja tăti bîdlele! Te aşteptăm, că noi fig ego znaet când om mai veni în Chişinău. Îţi dorim să te razbireşti cu tăţ bîcii şi să mutim un gudioj zaşibisi. Suntem paţani sau vaca rage? Hai davai, paka, ghea’ Vichea!”.

Cu această scrisoare către Victor Stepaniuc mă propun la distincţia de „Om emerit al R. Moldova” pentru promovarea „limbii moldoveneşti”. Fiindcă „tătă omi” („toţi oamenii” - în moldoveneasca Ludmilei Laşcionov, şefa comunităţii ruseşti din RM) care au promovat limbajul stradal al basarabenilor s-au bucurat de atenţie din partea statului, iar eu nu-s mai „pleşcat” decât alţii. Îi scriu anume lui Stepaniuc, căci el este citit şi nu-i atât de prost ca să nu-şi dea seama cum stau lucrurile. Fiindcă, deşi scrisoarea mea e în moldoveneşte, Stepaniuc vorbeşte nestingherit româneşte.


Ca şi toate progeniturile sovietice, „limba moldovenească” a crescut pe băltoace de sânge


Pavel Păduraru



Pentru orice minte sănătoasă, limba moldovenească este un mutant politic. Acesta a fost conceput şi născut pe la mijlocul secolului trecut, în urma unui act de viol al limbii române, făcut de Comitetul Central al Partidului Comunist din RSSM şi URSS, susţinut cu umilinţă şi frică de cei mulţi şi trişti.

Până atunci, „limba moldovenească” exista doar la nivel verbal, ca unul dintre dialectele limbii române. Ea era vorbită de masele largi, precum şi de demnitari şi intelectualitate în afara orelor de lucru, în familie sau printre amici - la fel cum se obişnuieşte şi astăzi. De aceea, dacă vorbim despre existenţa unei asemenea limbi, trebuie să luăm în calcul toată „bogăţia” ei, în special argourile licenţioase ruseşti. În acest sens, comuniştii de la Chişinău fie că n-au învăţat încă „limba de stat”, fie că o vorbesc pe şoptite, ceea ce contrazice însăşi politica moldovenistă, promovată la nivel de stat. În fapt, limba vorbită de către demnitarii de la putere este (cu excepţia unor ieşiri haioase ale şefului statului) pur românească.

Suicidul lingvistic a început, la noi, după alipirea Basarabiei la URSS. Lupta moldovenilor contra propriei identităţi a reprezentat un punct strategic al Moscovei, ce urmărea să creeze, pe acest teritoriu, un popor fantomatic. Fiindcă o limbă vorbită nu poate fi declarată oficială, era necesară punerea în drepturi depline a „limbii moldoveneşti”, prin apariţia ei în literatură. Grafia chirilică nefiind suficientă în această privinţă, s-a încercat stâlcirea voită până la caraghioslâc a limbajului românesc - atât în textele orale, cât şi în cele scrise. Or, dacă părinţii mutantului au fost şefii de partid, rolurile de moaşe şi de naşi au revenit Ministerului Culturii, editurilor şi, în special, scriitorilor şi traducătorilor de mâna a doua. Ultimilor le revenea sarcina de a atenta inclusiv la operele clasicilor universali.



Omorâţi „moldoveneşte”



Ca şi toate progeniturile sovietice, „limba moldovenească” a crescut pe băltoace de sânge. În 1938, când în Basarabia încă se editau cărţi în grafia latină, 26 de angajaţi ai Editurii de stat din Tiraspol au fost împuşcaţi pentru o „traducere neadecvată” a Constituţiei, care ar fi conţinut expresii neînţelese pentru moldovenii din Harkov. Anton Moraru, ex-vicedirector al Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PCM, ne-a spus că aceşti oameni au fost pedepsiţi la cererea lui Stepan Ţaranov, şeful Secţiei propagandă a Republicii Autonome (ulterior secretar al CC la Chişinău şi şef de catedră la Universitatea Tehnică). Acesta a declarat, la conferinţa a IX-a regională de partid de la Tiraspol, că la Editura de stat lucrează burghezi, care nu fac traduceri originale.



N. Dabija: „Limba trebuia să fie cât mai stâlcită”



Pentru orice cititor cult, majoritatea cărţilor apărute atunci provoacă, elementar, dezgustul. „Limba trebuia să fie cât mai stâlcită, căci, dacă era bună, nu mai era moldovenească”, ne spune Nicolae Dabija. Iar traducătorul Pavel Starostin susţine că „50 la sută din traduceri erau rahat, 25% erau normale, iar celelalte - traduceri bune”. Nu ştim cât de precisă este această apreciere, dar e adevărat că şi atunci existau traducători care refuzau că profaneze gustul limbii române, încercând să-l păstreze curat. Deşi erau puţini, aceştia se deosebeau de ceilalţi prin faptul că înţelegeau ce înseamnă literatura şi nu acceptau să se compromită nici pe ei, nici pe scriitori universali pe care-i traduceau. Printre aceştia se numără cei trei aşi ai traducerilor în limba română cu grafie chirilică: Alexandru Cosmescu, Igor Creţu şi Aureliu Busuioc, precum şi Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache şi alţii. Traducerile acestora sunt publicate şi acum, având cititori atât în R. Moldova, cât şi în România.

După cum susţin toţi traducătorii din acea epocă - cu excepţia Eugeniei David -, pe care i-am solicitat, condiţia primordială pusă traducătorilor era ca limba în care lucrau să nu aibă nicio tangenţă cu cea română. În acest scop, era strict interzisă citirea cărţilor româneşti. „Folosirea variantei româneşti era un fenomen general. Nu aveam un corp de traducători profesionişti şi puţini respectau legea generală nescrisă ca nimeni să nu se atingă, să nu citească şi nici să nu vorbească despre cărţile româneşti”, îşi aminteşte Igor Creţu.



A. Bucuioc: „Erau acceptaţi toţi proştii”



Potrivit scriitorului şi traducătorului Vladimir Beşleagă, nici Creţu, nici Cosmescu şi nici Busuioc nu se inspirau din variantele româneşti, fiindcă cunoşteau mult mai bine decât alţii limba rusă. Potrivit lui Igor Creţu, cele mai bune traduceri erau făcute de cei care nu cunoşteau decât limba rusă şi franceza. Alţii cunoşteau limbi străine, dar erau incompetenţi în arta traducerii. Aceştia primeau onorarii mai grase, pentru că, după cum afirmă acelaşi Creţu, „nu exista un control şi nu se punea problema cât de talentat este traducătorul”. „Se spune că dacă nu cunoşti limba originală, nu poţi să traduci, ceea ce este un sofism. Scopul lor, prin acceptarea traducătorilor mediocri, era să-i lezeze şi să-i scoată din cursă pe traducătorii profesionişti”, susţine Creţu. De aceeaşi părere este şi Aureliu Busuioc, care ne-a spus că „ei aveau nevoie de slugi şi acceptau toţi proştii, căci nu se uitau la calitate”.

În schimb, traducerile româneşti erau „pâine caldă” pentru diverşi anonimi, necesari partidului: Vlăstaru, Berştein şi alţii, care schimonoseau traducerile româneşti într-un limbaj de duzină. Aureliu Busuioc îşi aminteşte că era pe atunci secretar de propagandă la CC un oarecare D. Gh. Tcaci - „un tâmpit de peste Nistru, care punea două labe păroase una peste alta şi zicea că traducerile se fac aşa: o mână e în ruseşte alta în moldoveneşte şi ele trebuie să se lojiască taman aşa”. Traducătorii anonimi păstrau traducerile româneşti ascunse, iar noaptea, acasă, le utilizau - alteori chiar le plagiau - în traducerile lor. Or, schimonosirea cât mai evidentă a limbajului îi ajuta pe traducători să evite conflictele cu CC.



I. Creţu: „Ne acuzau că inventăm cuvinte”



Nici traducătorii profesionişti nu scăpau de redactare. Igor Creţu ne spune că atunci când Busuioc şi-a prezentat cartea „Hapuri amare”, Dumitru Dovba, şeful Editurii de stat, l-a chemat „la covor”: „Ce înseamnă asta - „hapuri” şi de ce născoceşti cuvinte?”. De altfel, utilizarea expresiilor româneşti era catalogată, de regulă, ca „invenţie de cuvinte”.

Şi Vladimir Beşleagă a fost bănuit de românofilie pentru traducerea cărţii „Laudă prostiei” de Erasm din Rotterdam. „Eram urmăriţi pas cu pas, ca să nu folosim formule româneşti. Eu special n-am pus titlul românesc „Elogiul nebuniei”, dar am căutat altul care să corespundă mesajului autorului. „Laudă prostiei” a fost controlat foarte mult, bănuindu-se că nu era atât de moldovenizat”, susţine Beşleagă.



A. Moraru: “Mai întâi, erau traduşi informatorii sovietici”



Selecţia volumelor pentru traduceri se făcea de Institutul de Literatură „Gorki” de la Moscova, care le propunea CC. La Chişinău, editurile prezentau titlurile Comitetului pentru edituri şi poligrafie al Ministerului Culturii, după care acestea ajungeau la CC, care dădea acordul final. Fiind pe timpuri mai aproape de marii şefi ai PCM, Anton Moraru ne-a explicat că, din literatura universală, erau traduşi în special cei care aveau misiuni de informatori în favoarea URSS, printre care erau destul de cotaţi Henri Barbusse, Panait Istrati, Andre Gide şi alţii. Din scriitorii decedaţi, se acorda preferinţă celor care exprimau, în lucrările lor, lupta de clasă.

De regulă, se acorda prioritate traducerilor din limba rusă. Vladimir Beşleagă, care cunoaşte foarte bine germana, ne-a spus că a vrut să traducă din original „Suferinţele tânărului Werther” de Goethe, dar Nina Ischimji, şefă de secţie la editură, nu i-a permis, dându-i cartea lui Nicolae Dabija, ca s-o traducă din rusă. La rândul său, Nicolae Dabija ne-a spus că a tradus cartea cu susţinerea Institutului „Goethe”.

Exemple concrete din literatura tradusă în „moldoveneneşte”, despre primele „traduceri” din limba română, precum şi despre onorariile pe care le primeau traducătorii citiţi vinerea viitoare.


http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=621&idRubric=6416&idArticle=15252



#3 Ghenadie.Botoc

Ghenadie.Botoc

    Member


  • 16 messaggi
  • Iscritto il: 21-ottobre 07

Inviato 24 ottobre 2007 - 08:43

Moaşele şi naşii „limbii moldoveneşti” (II)

Elevii de atunci şi-au învăţat limba maternă din „perlele lui Ischimji”, crezând cu naivitate că acestea reprezintă o limbă literară





„Ne imeia rumânskogo grajdanstva, bîla lişena vozmojnosti ucitsea v vîsşem ucebnom zavedenii vo vremea rumînskoi ocupaţii (…) Ne rabotala. Posle osvobojdenia Moldavii ot iga nemeţko-faşistskih ocupantov, bîla hozeaikoi do 1947 goda”.
Sunt fragmente din autobiografia Ninei Ischimji - femeia care a bătut toate recordurile la capitolul traducerilor în „limba moldovenească”, devenind, într-un fel, naşa mare a literaturii moldovenizate. Prin lipsa de cultură de care a dat dovadă în lucrările sale, ea a batjocorit cu mult tupeu limba română, impunând-o şi maselor largi, în special copiilor.




Pavel Păduraru



Dacă majoritatea traducătorilor epocii se mulţumeau să bucure partidul prin schimonosirea limbii într-o oarecare măsură (de ex., în „Odiseea” tradusă de Vladimir Belistov, se spune că ostaşii troieni, aflându-se pe mare, mâncau seliodkă), Nina Ischimji n-a avut nicio limită, conducându-se cu slugărnicie de sloganul: „Partia skazala: nado, komsomol otvetil: esti!”. Criticată de specialiştii în domeniu, Ischimji a reuşit să se menţină în funcţia de redactor şi şefă de secţie la Editura „Şcoala sovietică” şi să traducă 60 de cărţi. Majoritatea dintre acestea fiind literatură pentru copii, cărţile erau editate în tiraje grandioase şi repartizate prin toate şcolile din Moldova. Or, elevii de atunci şi-au învăţat limba maternă din „perlele lui Ischimji”, crezând cu naivitate că acestea reprezintă o limbă literară.



Fără şcoală, „traducând” din cinci limbi

Deşi avea doar studii gimnaziale, Nina Ischimji a fost admisă la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”, unde a făcut un an de geografie. Ceea ce n-a împiedicat-o, însă, să capete diploma de licenţă după „eliberarea” Moldovei. Fiind soţia lui Zaharii Ischimji, şef de direcţie la Sovietul de Miniştri al RSSM, şi profitând de relaţiile acestuia, femeia a devenit membră de partid, membră a Uniunii Scriitorilor şi redactor la editură. În această funcţie, având în mâini „pâinea şi cuţitul”, ea îşi alegea singură cărţile pe care le traducea, majoritatea acestora fiind… traduse anterior în limba română. Dacă la începutul carierei sale femeia scria sub titlu: „Traducere de Nina Ischimji”, pe urmă a început să semneze traduceri din limbile franceză, rusă, germană, spaniolă şi cehă. Eugenia David, fostă subalternă a Ninei Ischimji la editură, ne-a spus că aceasta nu poseda decât româna şi rusa. Iar alţi scriitori au menţionat că, de fapt, Ischimji, nu cunoştea bine nicio limbă. Acest lucru se vede şi din traducerile ei, care denotă o cunoaştere cu totul aproximativă a limbii române, o totală lipsă de cultură lingvistică şi de meşteşug al scrisului.



Critica despre Ischimji era cenzurată

În 1977, doctorul în filologie Alexei Cenuşă de la Institutul de limbă şi literatură al AŞM a propus revistei „Limba şi literatura moldovenească” un substanţial articol, în care vorbeşte despre incompetenţa Ninei Ischimji. Textul era intitulat „Observaţii privind limba şi stilul traducerii unor poveşti ale popoarelor ţării noastre în limba moldovenească”. Iniţial, redacţia a refuzat să publice articolul, dar, după insistenţele autorului, care susţinea că acesta face parte din planul său de muncă ştiinţifică, i-a pus condiţia să nu specifice numele traducătorului. Profesorul Cenuşă s-a supus şi, astfel, a apărut probabil singurul text în istoria criticii literare în care se vorbeşte despre nişte lucrări, fără a se dezvălui numele autorului.



Vulpea îi mai frecată cu lumea



„Traducătorul denotă o neglijenţă supărătoare faţă de capacitatea expresivă şi combinatorică a unităţilor lexicale. Deseori, cuvintele nu sunt folosite în propoziţie cu sensul lor propriu, atribuindu-li-se semnificaţii care nu le au”, remarcă Alexei Cenuşă. Cităm din Ischimji: „Şi de-a veni cumva stăpânul, tu să sai într-o latură şi să te i pe-o dungă…Că el cum te ştie, te pomeneşti că te-a otânji în lege”. Sau: „Găsea ea cuvinte cu care să închiză şi gura cea mai farfara”. Cenuşă menţionează că sunt izbitoare şi greşelile referitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţie. „Drept urmare, cititorului i se oferă construcţii cu un caracter vădit pleonastic, care nu aduc decât daună exprimării”, scrie criticul, exemplificând: „Amu la un timp de vreme”; „Când a înserat de noapte”; „În pragul unei cocioabe de casă”; „N-a zăbovit nici nimica”; „Tustrei au prins drag de fată şi tot mai tare se aprindea dogorul dragostei într-înşii”; „Şi de-atunci iepurele a rămas berc de coadă”; „În dricul nopţii vulpea s-a furişat tiptil în poiată”, „În mai puţin de o clipă de ochi te duce acolo, unde gândeşti”; „Cetatea era îmbrăcată în zăbranic negru”; „Crăişorul a prins a-l iscodi pe voinic, de unde a ştiricit şi a aflat despre dragon”.

Traducerile Ninei Ischimji nu sunt lipsite nici de tautologii: „Mi s-a ştiricit că ai ştiinţă”; „Şi era grădina gărduită cu un gard”; „Degrabă în jur au chitit, au dat târcoale prejmeteor, dar nefiind nicio zăranie de viţă-de-vie în jur, s-au înturnat”. Alexei Cenuşă atenţionează că „în urma unei asocieri nefireşti de cuvinte, apar locuţiuni şi expresii străine limbii moldoveneşti”: „Mulţămită îţi dau din inimă, că m-ai grijit de m-ai tămăduit”; „E hâtră vulpea, de i-a mers vestea. Îi mai frecată cu lumea” şi multe alte exemple similare.

Potrivit cercetătorului, traducerile Ninei Ischimji abundă în îmbinări de cuvinte artificiale, obligând cititorul să depună eforturi mari sau chiar să apeleze la original pentru a descifra mesajul. Pentru el este surprinzătoare şi inexplicabilă folosirea de către traducătoare a cuvintelor inexistente: „A hăplit ultima bucăţică”, „A făcut el o fiertură de cele înfricoşatelea” ş. a. Evident că, în asemenea texte, calchierile se simt în largul lor. Se mai observă şi greşeli de ordin morfologic, precum şi gafe elementare: „Pe bătrânul cerşetor îl face marele sfetnic” sau „De urma lor veneau oaspeţii”. În concluzie, Alexei Cenuşă susţine că traducerile Ninei Ischimji denaturează originalele şi reprezintă o lipsă de respect faţă de miile de cititori, care vor sta aplecaţi asupra acestor cărţi, „căutând frumosul, dreptatea şi adevărul”.



„Ghepardul” plagiat

Articolul profesorului Cenuşă a trecut atunci pe neobservate, iar Nina Ischimji a continuat să denatureze limba română în aceeaşi manieră. Ba chiar - puţin mai târziu - a plagiat traducerea în română (din italiană) a romanului „Ghepardul” de Giuseppe Tomasi Di Lampedusa („Literatura artistică”, 1981). Utilizând varianta lui Gheorghe Taşcu („Minerva”, 1973), editată într-un tiraj de 110.000 exemplare şi declarată de criticii de la Bucureşti drept o realizare magistrală în arta traducerii, Nina Ischimji a copiat-o cu grafie chirilică, camuflându-i limbajul şi umplându-l de „moldovenisme”. Toate acestea au prezentat-o pe Ischimji ca pe „un specialist ideal în limbă moldovenească”. Mai târziu, traducătoarei i s-a oferit distincţia de „Om emerit al culturii din RSSM”. Or, în perioada sovietică, cei mai tari oameni din cultură erau declaraţi anume cei care promovau incultura şi mediocritatea.



Cu grafie latină,

la fel de proaste

Multe dintre traducerile Ninei Ischimji au apărut mai târziu şi în grafie latină, la Editura „Litera”. Referindu-se la traducerea „Peripeţiilor Alisei în Ţara Minunilor” de Lewis Carrol, Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi scria în „Convorbiri Literare”: „Difuzarea cărţii în afara R. Moldova este o greşeală monumentală, pentru că neglijează/ignoră un aspect esenţial al comunicării lingvistice, în primul rând… În al doilea rând, dincolo de acest aspect de natură dialectală, există filtrul de neînlăturat al unei traduceri proaste în valoare absolută, de care vinovaţi sunt Nina Ischimji şi, respectiv, Constantin Dragomir (care e şi îngrijitorul ediţiei). Sensurile iniţiale sunt deseori ecranate, înăbuşite, trunchiate de către echivalări aproximative sau greşite. O asemenea carte nu este de niciun ajutor în „asaltarea” citadelei Lewis Carroll, fiindcă proiectează un reflex strâmb, stângaci şi deloc ispititor al acesteia”. Întrebat de noi cine a redactat ediţiile „moldoveneşti” ale dnei Ischimji, Anatol Vidraşcu, directorul editurii, ne-a spus că e vorba de Tudor Palladi, dar că publicarea acestora a fost o greşeală, pe care nu o va mai repeta.



http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=626&idRubric=6461&idArticle=15363



#4 Ghenadie.Botoc

Ghenadie.Botoc

    Member


  • 16 messaggi
  • Iscritto il: 21-ottobre 07

Inviato 24 ottobre 2007 - 08:48

Moaşele şi naşii „limbii moldoveneşti” (III)

Când vrei să faci din pasăre paraşută, îţi pierzi şi timpul, şi banii, fiindcă noua creatură va fi o frumoasă, dar relativă, construcţie de iluzii. Poate vei reuşi să înveţi pasărea să se înfoaie în aer sau să cadă din zbor şi, urmărind-o, vei exclama: „Ce minune! Cât sunt de înţelept!”, însă inconştientul îţi va şopti că eşti un tâmpit. Şi atunci, ca să te împaci, va trebui să calci peste dubii şi să-ţi proclami invenţia - pasărea ta nu mai e pasăre, ci paraşută. Pentru aceasta, va trebui să urci cu pasărea în mână pe un bloc înalt, să o apuci de picioare şi să zburaţi!..



Pavel Păduraru



Aşa au păţit-o şi inventatorii „limbii moldoveneşti”. Scriitori de duzină, unii dintre care şi-au păstrat epoleţii de oameni ai scrisului până azi, îşi trăiau epoca de aur, fiind încurajaţi să scrie în limba lor ţărănească şi pocită. Cei buni, însă, deşi se aflau în libertate, lucrau cu „cătuşele” pe mâini, simţindu-se impuşi să-şi bată joc de sine, de literatură şi de cititori. Vorba lui Aureliu Busuioc: „Lor nu le trebuiau scriitori buni, dar din cei care să ştie limba din Ţibulăuca”.



„Nina Ischimji era foarte cărturară”



Am încercat să vedem care a fost şi poziţia traducătorilor neînsemnaţi din acea vreme, care alcătuiau marea majoritate. Eugenia David - despre care Pavel Starostin ne spune că „traducea proză aiurită din scriitorii ruşi” - susţine că pe atunci lucrurile mergeau cât se poate de bine, în afară de „tâmpenia de gramatică moldovenească”. „Nu ne controla nimeni, nu prea exista plagiat şi majoritatea traducătorilor erau tare buni. Proşti erau cei care ocupau anumite funcţii la CC. În special, Nina Ischimji era o femeie foarte cărturară. Nu exista, ferească Dumnezeu, vreo evidenţă ca să nu folosim expresii româneşti. O ştiu pe practica mea”, ne-a mai spus Eugenia David.



Traduceri false din limbi străine



Dacă conceperea „limbii moldoveneşti” a început prin înveşmântarea în straie chirilice şi pătrunderea ei în palatul literaturii, creşterea mutantului lingvistic trebuia să-i argumenteze cumva naşterea. Partidul avea nevoie stringentă de acest fenomen, căci, pe atunci, chiar şi mulţi savanţi din Rusia sovietică nu vedeau vreo deosebire între limba română şi cea moldovenească.

Următoarea etapă de denigrare a limbii române s-a lansat odată cu apariţia, în RSSM, a traducerilor în moldoveneşte din limbile de circulaţie europeană. Potrivit traducătorilor, majoritatea tălmăcirilor se făceau, în realitate, din rusă sau prin plagierea variantelor româneşti şi, la acest capitol, Nina Ischimji nu este o excepţie. „Vroiau să demonstreze că există şi la noi specialişti care traduc direct din limbi străine, vina însă nu o poartă traducătorii, ci editurile şi Ministerul Culturii, care, împreună cu CC, hotărau cum să semneze traducerile”, ne spune Igor Creţu.

„Nu pot fi traducătorul lui Sadoveanu”



Dar nici aşa pasărea nu s-a făcut paraşută, iar guvernul sovietic, urmărind să se apropie de Europa prin România, urma să demonstreze „zborul frânt” - adică existenţa cu drepturi depline a paraşutei („limba moldovenească”) şi deosebirea acesteia de pasăre (limba română). Apariţia cărţilor româneşti în RSSM fiind interzisă, Moscova a dispus ca unii autori de peste Prut să fie traduşi… în moldoveneşte.

Ca să se arate că, de fapt, mutantul e om, iar paraşuta - pasăre, trebuia de ales pentru această farsă un traducător profesionist. Sarcina i-a revenit lui Igor Creţu, care - la sfârşitul anului 1952 - a primit indicaţii din partea Editurii de Stat să traducă romanul „Mitrea Cocor” de Mihail Sadoveanu. Când urma să semneze contractul, care presupunea un onorariu de 50 de ruble pentru o coală de tipar, Creţu, neîmpăcându-se cu ideea de a schimonosi în asemenea hal limba română, a declarat: „Eu nu pot fi traducătorul lui Sadoveanu, căci asta nu va fi o traducere!” şi a rupt contractul. La care contabilul-şef al editurii i-a replicat nedumerit: „Cine, la noi, tovarăşe Creţu, o să-ţi ceară socoteală dacă-i traducere sau nu?”.



„Bucov s-a dus la Moscova să mă distrugă”



Dar cu partidul nu puteai să te joci în bumbi şi, dacă el a hotărât că anume Creţu-i alesul, altul nu putea fi. Curând, Creţu a fost invitat la Uniunea Scriitorilor, unde i s-a înmânat o schiţă a „tălmăcirii în moldoveneşte” a romanului „Mitrea Cocor”, pregătită de o comisie în frunte cu Andrei Lupan. „Era un limbaj îngrozitor - foarte moldovenizat. Nu ştiu cum l-au făcut, dar mi-au zis să mă conduc de el, ca să iasă neapărat o traducere din româneşte. L-am luat, dar noaptea, acasă, am scos cartea lui Sadoveanu şi am dactilografiat-o întocmai, la maşina de scris cu grafie chirilică. Când a apărut cartea, Bucov s-a dus la Moscova să mă distrugă”, ne povesteşte traducătorul.



15 mii de cărţi distruse…



Supărarea lui Emilian Bucov şi a altor scriitori ataşaţi partidului se explică nu numai prin faptul că Igor Creţu a prezentat textul lui Sadoveanu în original, dar şi din cauză că nu a indicat în carte că e o traducere. Întreg tirajul - 15 mii de exemplare - a fost confiscat imediat şi distrus. La rândul său, Igor Creţu a fost anchetat timp de două luni, fiind ameninţat cu închisoarea şi cerându-i-se să plătească 45 de mii de ruble - costul tirajului. Traducătorul ne spune că doar moartea lui Stalin l-a salvat de gheara partidului. Mihail Sadoveanu a plecat, cu această ocazie, la Moscova, unde s-a întâlnit cu Gheorghi Malenkov - noul conducător al URSS -, negociind să-l lase în pace pe Creţu şi să continue editarea cărţilor sale în RSSM fără menţiunea: „Traducere din limba română”.

Din cele ce au urmat, se vede că ori Sadoveanu a fost minţit la Moscova, ori CC s-a răzgândit peste noapte. Presiunile asupra lui Creţu au încetat, iar guvernul de la Chişinău a comandat reeditarea romanului „Mitrea Cocor”, care a apărut sub îngrijirea lui Alexandru Cosmescu, fiind prezentat ca tradus din română. Igor Creţu consideră că Al. Cosmescu era conştient de gafa pe care o face, însă nu a avut destul curaj să se împotrivească. Cu aceeaşi menţiune, ulterior a apărut romanul „Nicoară Potcoavă” de Mihail Sadoveanu şi alte cărţi româneşti.



„Azi nimeni nu ştie

că a existat

un Creţu…”



Igor Creţu a mai riscat o dată să calce în foc, iar faptul că a rămas din nou nepedepsit ne confirmă nepăsarea reală a CC faţă de conţinutul cărţilor. În acea vreme, poemul „Limba noastră” de Alexie Mateevici se publica trunchiat de o strofă. Considerându-le dăunătoare pentru poporul sovietic, cenzura a exclus din text următoarele versuri: „Limba noastră îi aleasă / Să ridice slava-n ceruri, / Să ne spună-n hram şi-acasă / Veşnicele adevăruri”. În 1954, pregătind un volum de poezie moldovenească, Creţu a introdus aici textul integral al poemului „Limba noastră”. Aceasta a fost singura apariţie a poeziei în original, în URSS, fapt neobservat de nimeni şi trecut cu vederea. „De-ar fi citit cineva atent cartea, ar fi însemnat pentru mine moartea fizică sau închisoarea pe viaţă. Dar azi nimeni nu ştie şi nimănui nu-i pasă că a existat un Creţu, care l-a editat în original pe Mateevici în plină dictatură comunistă…”, susţine traducătorul.

Pe bună dreptate, azi „eroii zilei” au devenit alţii. Cei care au profitat de schimbările politice din ultimul deceniu al secolului XX, grăbindu-se să-şi pună tricolorul în piept, să ţină o cuvântare, să-şi citească o poezie în centrul oraşului, s-au declarat peste noastre vedete ale scrisului şi apărători ai limbii române. Iar cei care s-au sacrificat într-adevăr pentru această limbă, care au tremurat de frică, păstrând tricolorul în suflet, dar n-au ieşit la „miting”, au rămas huiduiţi pe vremuri şi daţi uitării acum. Pe cine de la noi îl interesează azi că traducerile lui Creţu sunt reeditate în tiraje mari şi cumpărate în România? Acum, când are o vârstă înaintată şi e bolnav, se bucură Creţu de vreo atenţie specială măcar în uniunea de breaslă?

Igor Creţu nu este singurul erou uitat.




http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=631&idRubric=6514&idArticle=15456




#5 ILINCA

ILINCA

    Advanced Member


  • 279 messaggi
  • Iscritto il: 27-ottobre 06

Inviato 25 ottobre 2007 - 00:18

Moastele si nasii limbii moldovenesti

As putea relata in prima persoana "viata" unei familii care avea o ruda apropiata represata ca "dusman al poporului".

Dar am ceva mai important de povestit si anume:
de ce il consider pe tata erou.

Tatal meu a predat limba si literatura materna in scoala din sat - scoala mica,
ruso-moldoveneasca, cu putini elevi in clase (20-25 maxim).
Mai veneau elevi si din satucul vecin - prea mic pentru a le face o scoala.
Satul nostru in schimb se numea "localitate de tip orasenesc", dar eram departe dea fi oraseni; sintagma era consecinta lipsei de proprietate comuna kolhoz sau sovhoz.
Nu am facut parte niciodata din cadrul lor, dar fiind situati aproape de capitala aveam, in schimb, mici intreprinderi industriale cu importanta mai mult locala.
Ne-a purtat tata prin fiecare coltisor al satului in excursii.

Tatal tatalui meu, bunicul meu, a fost deportat in Rusia si ucis acolo ca "dusman al poporului".

Tata are o sora, o matusa si un verisor si avea si un frate in Moldova.
Erau copii cand au ramas fara tata si familie - caci alte rude au fost deportate si ele ori au fugit in Romania inca mai inainte.

Cand au ramas orfani si de mama, aveau varsta mica de tot, asa incat, au crescut printre orfelinate. Aveau ca repere casa matusii, cand s-a casatorit ea si, mai tarziu -casa surorii (cumnatului).

I-a sustinut moral mult de tot si satul lor de bastina, caci familia tatalui a fost cu preoti, invatatori, medici, si muzicanti.

Cand ne vizitau rudele lui tata din Moldova sau din Romania, tata o tinea una si buna, unica lui cuvantare la ridicat paharul era in fiecare an aceeasi:

"Sant fericit ca pot sa-mi port numele cu mandrie si sa ma bucur de stima voastra si a satului, sa-mi vorbesc limba materna nestingherit de nimeni si sa le pot lasa, la randul meu, fetelor mele mostenirea cea mai scumpa: numele nepatat - asa cum l-am mostenit si eu de la parintii mei".

Tata a facut sacrificii pentru a absolvi facultatea. Mari sacrificii, caci trebuia sa se si intretina de sine statator. S-a insurat dupa ce a terminat serviciul militar in armata sovetica si s-a aranjat la lucru in satul unde ne-a adus pe lume si pe noi, trei fete.

A ales filologia ca specialitate. N-a facut-o din protest. Nu.
El ne-a spus mereu: "la filologie speram ca-mi voi gasi ambientul meu natural".

Nu are prieteni de facultate pe care sa-i fi cunoscut si noi in familie.
Tata spune "nu am gasit afinitate suficienta cu nici unul dintre colegi ca sa se merite sa leg o prietenie".

Zice: "prietenia este o chestiune complexa si de lunga durata.
Eu atata doar ca nu am avut nici o data si cu nimeni conflicte!
".

Tata s-a definit intotdeauna invatatot de "limba materna".
Mereu. Fara exceptii. Dar si fara a da explicatii - nu intra in detalii cu NIMENI.

Nu s-a certat cu nimeni si nimeni cu el: nici in scoala, nici in familie si nici in sat.

Foarte complicat pentru el a fost si faptul ca pe parcursul anilor se schimbau directorii, sefii de studii, a doua profesoara de limba materna in scoala - de fiecare data aceste persoane erau originare de peste Nistru, vorbeau cu "s'anti" "manestergura"...

Dupa atatia ani si atatea evenimente simt o mandrie nespus de mare pentru ca tatal meu a reusit sa cultive dragostea pentru limba sa materna si in clasele moldovenesti si in cele rusesti ale scolii noastre ruso-moldovenesti!

Nu s-a certat cu nimeni si nici o data tata.
Nu am auzit niciodata sa discute vre-o situatie "delicata" in legatura cu conditia sa "subreda" de fiu a unui "dusman al poporului". Lumea nu am auzit-o sa ne intrebe pe noi, fetele, chestii private din acest punct de vedere.

Tata si-a dorit o viata normala, dar nu insipida si si-a construit-o!
Si a reusit s-o aiba, fara sa puna in pericol familia noastra.

Nu a luptat cu regimul pe un front pe care l-ar fi pierdut inainte de a-l cuceri - cu morile de vant are rost sa lupti doar in anumite conditii - nu avea suficiente motivatii pentru a duce o lupta inutila.
A ales alt front: acela unde intr-adevar s-a demonstrat util: invatamantul - os pentru dintii lui.

Toti elevii rusi ai lui tata au vorbit romaneste cu el si in afara scolii. Fara exceptii!
Rusii la noi se salutau mai frumos decat multi dintre moldoveni.
Mi-aduc aminte mici situatii, care pe vremuri nici nu mi se pareau iesite din comun, pe cand acuma le consider mai mult decat cazuri - evenimente!

Tata a dus razboi cu moara vantului rusificarii si iesea invingator lupta dupa lupta. Acesta era frontul lui, os pentru dintii lui de fiu al unui "dusman" represat al poporului .
Lupta fara dusmani!
Dar cu o mare CAUSA!

Elevii moldoveni, nici ei, nu i-au facut gafe la lectiile normale sau cele dechise pentru comisiile raionale.
Decat sa merite "2", si sa-l faca de rusine pe tata - se declarau chiar la inceputul lectiei ca fiind nepregatiti; aceasta era metoda tatei de a-si organiza rapid interogarea.
Pentru elevi era, in schimb, o metoda onesta de a-si recunoaste carentele cu demnitate. Tata nu-i facea de rusine! Fara exceptii.
Tata nu pierdea timp cu ei la lectie si interoga pe cine si-a pregatit temele.
Codasul, in schimb, ramanea dupa lectii in clasa (fara pranz) jumatate de ora sau cat acolo la studiu cu tata, la verificare. Plecau impreuna pe drum spre casa: tata - obosit iar codasul satisfacut ca-i ajuta lui tata sa duca niste caiete sau mape pana la poarta.

Avem acuma in sat si un invatator de limba materna - roada a instruirii primite de la tata, un fost elev de-al lui.

Tata-i din 1931 si mai este in viata.
Si stie sa si-o traiasca si acuma cu mare demnitate.

Cu toate ca lumea tine cont de el si-i cauta compania,
tata inca nu are prieteni in sat pe care sa-i fi primit de prieteni si in familie -
cel putin, nu ca sa ma fi pus si pe mine la curent.

Pot fi sigura, insa, de altceva: tata nu are inamici si niciodata nu i-a avut.
A iesit invingator de cauza din toate luptele sale.
S-a realizat ca erou al meu si nu numai al familiei noastre.

Tata mi-a creat cea mai frumoasa mostenire din lume care poate fi lasata unui urmas: numele nepatat.

Messaggio modificato da ILINCA il 25 ottobre 2007 - 00:25


#6 Ghenadie.Botoc

Ghenadie.Botoc

    Member


  • 16 messaggi
  • Iscritto il: 21-ottobre 07

Inviato 25 ottobre 2007 - 00:53

Moastele si nasii limbii moldovenesti

As putea relata in prima persoana "viata" unei familii care avea o ruda apropiata represata ca "dusman al poporului".

Dar am ceva mai important de povestit si anume:
de ce il consider pe tata erou.

Tatal meu a predat limba si literatura materna in scoala din sat ...


Daca in Republica Moldova astazi mai este viu spiritul nostru national, sa pastrat limba romana si istoria nationala, acestea le datoram oamenilor cum tatal dumneavoastra. Anume ei sun adevaratii eroi de azi ai neamului nostru. Eu ma inchin in fata unui asemenea erou.

#7 Guest_St3f4n_*

Guest_St3f4n_*

  • Iscritto il: --

Inviato 25 ottobre 2007 - 15:46

Daca in Republica Moldova astazi mai este viu spiritul nostru national, sa pastrat limba romana si istoria nationala, acestea le datoram oamenilor cum tatal dumneavoastra. Anume ei sun adevaratii eroi de azi ai neamului nostru. Eu ma inchin in fata unui asemenea erou.


de asemenea si eu ... :)

Messaggio modificato da St3f4n il 25 ottobre 2007 - 15:48


#8 vale

vale

    Advanced Member


  • 966 messaggi
  • Iscritto il: 15-marzo 06

Inviato 26 ottobre 2007 - 15:06

Moaşele şi naşii └limbii moldoveneşti■ (V)└Acum, când veacul se despică / Sub neagra sabie păgână, / Îţi jur, vintovcă bolşevică, / Că nu te voi lăsa din mână■, scria Liviu Deleanu. La rândul său, Bogdan Istru declara într-o luare de cuvânt: └Slugoiul germano-fascist Antonescu lătra despre un act de dreptate şi cinste■. Pavel Păduraru

Într-o scrisoare anonimă din arhiva Partidului Comunist al RSSM se spune: └22 de ani a stat Basarabia sub ocupaţia stăpânirii româneşti. Norodul moldovenesc a fost rupt de la viaţă, trăind în argăţie şi înstrăinare, dezrădăcinând cu de-a sâla dela obiceiurile şi datinile lui strămoşeşti■. Îndârjit, Andrei Ciolpan chema poporul: └Rupe zăvoarele / Tari ţi-s picioarele, / Tefere mâinile, / Ia o seceră / Ucide! / Şi hai în pădure■. Acelaşi Istru îşi îndemna cititorii: └Cuţitu-n brâu cât nu-i târziu!■, iar Bucov, luminos, cânta: └Noi, / cot la cot / cu-ntregul tineret sovietic / vom merge până la capăt / pe calea biruinţei■. Andrei Lupan, traducând └Hamlet■-ul lui Shakespeare, a tălmăcit celebra întrebare └A fi sau a nu fi?■ prin: └A şi sau a nu şi? Iaka şi■.
Asemenea texte reprezentau capodopere ale limbii şi gândirii └moldoveneşti■. Dacă se mai găsesc şi astăzi nişte bieţi oameni care încearcă să ia (şi încă public) apărarea acestei diarei lingvistice, nu putem, din păcate, să-i definim decât ca pe nişte indivizi inculţi şi certaţi cu gramatica, stilistica şi logica sănătoasă.

Aceştia, la rândul lor, se împart în două tabere: cei care promovează deschis şi poartă pe braţe - cu multă pompă şi mine serioase - └cadavrul moldovenesc■: Stepaniuc, Voronin, Stati etc. şi cei care în dreapta spun că vorbesc româneşte, iar în stânga - moldoveneşte. Ultimii, fiind nişte buburuze triste şi neputincioase, nu merită vreo atenţie, pentru că mâine va bate vântul altfel şi le va lua pe sus┘

Problema └limbii moldoveneşti■ a fost creată de primii şi de aceea ar fi interesant să vedem cât de inteligenţi sunt aceştia şi cine, de fapt, sunt ei. Să pornim de la regula fundamentală, care ne spune că promotorul înverşunat al unei idei (dacă susţine că ideea sa are origini istorice) trebuie să fie totdeauna şi un slujitor vrednic al acesteia. Aici apare prima contradicţie - la fel ca în perioada sovietică, şi acum unii dintre aceştia utilizează în mod frecvent limba rusă.

└Poşolvon, Stati, că ai o limbă grăunatică!■

Omul care a riscat să se compromită cu bună-ştiinţă ca intelectual este - din câte se ştie - autorul celei mai tâmpite lucrări apărute la Chişinău şi anume └Dicţionarului moldovenesc-românesc■, Vasile Stati. Dintr-un punct de vedere, am putea să-l înţelegem, în condiţiile în care el s-ar dovedi a fi un om de înaltă cultură şi un apărător al └limbii moldoveneşti■ în toate timpurile. Am zice atunci că aşa crede omul şi gata, ce să-i faci, căci fiecare dintre noi are câte-o apucătură urâtă.

Ex-şef al Direcţiei propagandă a Comitetului Central al PCM, Stati a fost unul dintre călăii limbii române încă în perioada sovietică. Ţinând controlul asupra literaturii ce se edita atunci, Stati cunoştea în detalii fiecare oscior al scheletului └limbii moldoveneşti■, ceea ce se observă şi din └dicţionarul■ său. Evident că niciun om cult n-ar pierde timpul şi nici n-ar fi în stare să înveţe atâtea bizarerii, pe care nu le folosesc în vorbire nici ţăranii cu trei clase. De exemplu, în └limba moldovenească■ a lui Stati (căci fiecare om incult posedă o └moldovenească■ a sa), fraza: └Ieşiţi afară, Stati, că ai o limba proastă■ se traduce: └Poşolvon, Stati, că ai o limbă grăunatică!■. Or, acestea erau cuvintele prin care măscăriciul comunist îi învăţa pe scriitori └limba moldovenească■.


O antologie a plagierilor┘
Mai mult, Vasile Stati era şi membru al Uniunii Scriitorilor, din care a fost exclus nu în anii democraţiei, dar în plin regim comunist. După ce s-a întors din călătorii prin Europa, unde a însoţit ansamblul └Joc■, el a hotărât să scrie un jurnal, din care a făcut apoi un roman. În acel volum, limba lui Stati nu este atât de stâlcită. Asta - probabil din cauză că onorariile din partea CC nu erau atât de mari ca cele pe care i le plăteşte PCRM.

Dar limbajul din romanul lui Stati era mai curat şi din alte motive. Scriindu-şi amintirile din └străinătăţuri■, autorul a ajuns la un moment când nu ştia cum să se exprime └pre moldoveneşte■, ca să iasă frumos, şi a decis să plagieze - din Zola un pic, din altul un pic, din celălalt încă un picuşor şi tot aşa┘ Or, răsfoind jurnalul lui Stati, ai impresia că eşti lectorul unei antologii de plagieri. De regulă, plagiatul este o salvare riscantă a scriitorilor mediocri în faţa necunoaşterii limbii şi a crizei de cuvinte. Română sau moldovenească, limba lui Vasile Stati se vede că e mai săracă decât buzunarul ultimului boschetar din Chişinău.

└Moldoveneşte■ pe ruseşte


Acest lucru nu putea fi trecut cu vederea şi, în 1984, Uniunea Scriitorilor îl exclude pe Vasile Stati din rândurile sale, pentru plagiat. Dar peste numai trei ani după ruşinoasa expulzare dintre scriitori, el îl învinuieşte de plagiat şi de folosire a expresiilor româneşti pe Dumitru Matcovschi. De data aceasta, moldoveanul procedează ca un copil nepriceput, care, fiind prins cu oca mică, încearcă să-i facă pe alţii proşti, ca să fie luat din nou în serios. Într-o scrisoare redactată în limba rusă, Stati îi solicita lui Victor Banaru, doctor în litere şi şeful Catedrei de limbă franceză a Universităţii de Stat, să facă o recenzie la traducerile lui Matcovschi din Apollinaire, menţionând: └Ďđč ďĺđĺâîäĺ ń đóńńęîăî íŕ ěîëäŕâńęčé ˙çűę ńňčőîâ ôđŕíöóçńęîăî ďîýňŕ Ă. Ŕďîëëčíĺđŕ, Ěŕňęîâńęčé âîńďîëüçîâŕëń˙ đóěűíńęčěč ďĺđĺâîäŕěč. Ýňîň íĺďđčăë˙äíűé ôŕęň áűë áĺç ňđóäŕ âű˙âëĺí ďđč ńîďîńňŕâëĺíčč ńáîđíčęîâ ńňčőîâ íŕ ěîëäŕâńęîě č đóěűíńęîě ˙çűęŕő┘ Äë˙ ďóůĺé óáĺäčňĺëüíîńňč ňîăî ÷ňî Ěŕňęîâńęčé âońďîëüçîâŕëń˙ đóěűíńęčěč ďĺđĺâîäŕěč, ńđŕâíč ďĺđĺâîäű ń îđčăčíŕëŕěč íĺęîňîđűő ńňčőîňâîđĺíčé. Đŕçóěĺĺňń˙, ďđč ďĺđĺâîäŕő ń îäíčő ˙çűęîâ íŕ áëčçęîđîäńňâĺííűĺ ˙çűęč, ęŕęčěč ˙âë˙ţňń˙ ěîëäŕâńęčé č đóěűíńęčé, âîçěîćíű č äŕćĺ íĺčçáĺćíű ńîâďŕäĺíč˙. Íî ęîăäŕ Ěŕňęîâńęčé ďĺđĺâîäčň ń đóńńęîăî íŕ ěîëäŕâńęčé âŕđčŕíň îřčáęč č íĺňî÷íîńňč đóěűíńęîăî ďĺđĺâîäű, ęîňîđűő íĺň íč â îđčăčíŕëĺ, íč â đóńńęîě ňĺęńňĺ, ńŕěîâîëüíîĺ âçŕčěńňâîâŕíčĺ čç đóěűíńęčő ŕâňîđîâ - î÷ĺâčäíî č íĺńîěíĺííî■.

Stati anexează şi unele exemple din traducerile în româneşte ale lui M. Beniuc, comparându-le cu cele ale lui Matcovschi. De exemplu: └Acum stai în picioare într-o cârciumă murdară, / Doi golani ai dat pe o cafea amară■ (Beniuc) şi └Eşti într-un fel de crâşmă murdară mult şi grea. / Sorbeşti, stând în picioare, o seamă de cafea■ (Matcovschi). Sau: └În vie un vier cânta curbat■ (Beniuc) şi └Un vier în vie cânta aplecat■ (Matcovschi).

└Stati vrea să-şi declare dorinţele reale■
Pentru că └moldoveneasca■ şi româna sunt aceeaşi limbă, e imposibil ca traducerile să nu se asemene, chiar dacă tălmăcitorul în └moldoveneşte■ ar fi un tractorist. De aceea, răspunsul lui Banaru neagă toate acuzaţiile aduse lui Matcovschi, arătând că textul lui Stati este scris cu multă incompetenţă, fiind greşite până şi comparaţiile făcute de autor. Referindu-se la remarca acestuia precum că Matcovschi a preluat greşelile din traducerea lui Beniuc, Banaru arată că Stati nici nu a studiat traducerea românească. └Recenzia lui Vasile Stati conţine exemple care contrazic însăşi părerile recenzentului. Dacă unii termeni din limbile moldovenească şi română, care sunt limbi asemănătoare, coincid în cazul traducerilor, aceasta nu e nici pe departe plagiere. Recenzentul vrea să-şi declare dorinţele reale, însă mai mult nu poate demonstra nimic■, scrie Victor Banaru.

Cu privire la traducerea lui Matcovschi, chiar şi M. Beniuc declarase mai târziu că e mai bună decât a sa. La rândul său, Dumitru Matcovschi ne-a spus că, traducându-l pe Apollinaire, s-a consultat atât din original, cât şi din varianta românească şi cea rusească.

Dacă n-ar plagia, Stati n-ar fi de înţeles┘
Ce a vrut, totuşi, să arate Stati prin această scrisoare? Recenzia lui nu seamănă nici câtuşi de puţin cu o lucrare serioasă, pentru că nu e argumentată. E mai mult un act de răzbunare: ochi pentru ochi sau dinte pentru dinte! Fiind un necunoscător al limbii literare, Stati s-a supărat, dar nu pe el însuşi, cum ar fi fost normal, ci pe limba română. În atare situaţie, singura şansă de a se salva a fost să ţină morţiş la ideea existenţei limbii pe care o vorbea - cea ţărănească. Culmea e că s-au găsit şi oameni care l-au plătit pentru promovarea limbajului de la coada hârleţului.

Astăzi, Vasile Stati declară că românii terorizează cultura └moldovenească■ şi că └naţiunea moldovenească■ este scuipată în suflet de către forţele românizatoare de la noi■. Ciudat, pentru că, ori de câte ori vrea să se facă înţeles, Vasile Stati este nevoit să └plagieze■ - în scris sau verbal - din limba română. Altminteri, nu l-ar înţelege nici câinii de pe stradă┘

Despre traducerile din clasicii marxism-leninismului, citiţi în numărul următor.
Fonte TIMPUL.MDL.NET