La cei treizeci și trei de ani,
Pentru a doua oară,
Privesc în groapă de pe mal
Cum vița-mi tinde să dispară...
Fiori de ghiață mă pătrund
Și-mi taie răsuflarea.
Vreau să învăț să mă ascund
De o a treia oară.
Nu frica m-a împiedicat
Să vizitez infernul.
Doar, că aș face un păcat
Ce ar striga la ceruri.
Nu cel, de ar putea să-mi curme
Firescul mers al vieții,
- Î-mi calcă cineva pe urme
Și cine-o să-l învețe?
Stătând pe malu-ntunecos,
În spate mă izbește
Privirea, care m-a întors
Și-mi cere insistent - „Trăiește!
Acolo unde vrei să pleci,
Nu e decât neantul
Și dacă tu dispari pe veci,
De unde iau un altul?
Care să-mi spună dezmierdări
Și basmele cu zâne,
Cât să-mi opresc din ce-a fost ieri
Și cum să trăiesc mâine?
Și dacă nu vei mai fi tu,
Cine-mi va pune sprijin?
Geana când î-mi e umedă,
Cum să-mi opresc suspinul?
Pentru că azi nu ți-e ușor,
Eu nu port nici o vină,
Dar, findcă sunt, î-mi esti dator
Și am să-ți dau eu mâna.
Așa micuță, cum mă vezi,
Mare î-mi e puterea
Să te opresc, să nu cedezi,
Să ai din nou plăcerea
De a păși prin viață
Ca să-mi admiri surâsul.
Eu o să-ți dau speranță,
O să-ți opresc și plânsul.”
- De când privesc în jos,
Mi-a amorțit grumazul,
Căci mă întorc pe dos
Cercând să uit necazul.
Privirea-mi se ridică-ncet
Și fruntea se încruntă,
Din nou albastrul de pe cer
În viață mă avântă.
Ușor, în spate fac un pas
Și mă întorc cu fața,
- „Pentru nimic n-o să te las,
Căci tu mă ții în viață!”
18 martie 2008
