Nu am putut să știu
Cum se va naște versul,
Iar dacă pot acum să scriu,
Î-și face sorta interesul.
Între amurg de fericire
Și răsărit de suferințe,
E noaptea fără de iubire
Și-anxietate-n vise.
Stăpân e întunericul,
Cel însoțit de frică.
În mine stă namarnicul,
În straie de nălucă,
Ce agitat se zbuciumă
Cuprins de agonie,
Iar frica mă tot scutură
Până la nebunie.
Nu mă escultă egosul,
Căci a fugit de mine;
Nu-mi pot impune creierul
Să creadă iar în bine.
E negru dens în jur
Și singur stau în noapte,
Speranța la un cer azur
E în trecut, departe.
Și totuși, simțul omenesc
Mai e încă în mine,
Încerc cu bine să privesc
La ziua cea de mâine.
O rază de lumină,
Ce spintecă negreața,
Se-ntinde ca o strună
Și-mi luminează fața.
Cafulgerul apare,
Împrăștiind fotonii,
Întunecimea moare,
Păstrându-mi neuronii.
Lumina se extinde
Și-n inimă-mi învie
Cîldura, ce-mi aprinde
A vieții feerie.
Pentru o dulce clipă
M-am dat lăsat uitării,
De fapt, murind de frică,
Visez la înviere.
Ca suprafața apei,
Ce-nghite și se-nchide,
Se surpă vremea clipei
Ce-mi dă idei lucide.
Nu fizic sunt rănit,
Crucificat mi-i sufletul,
Din mine-acum aud
Ce-adânc î-i aste urletul.
Realitatea dură
Î-mi penetrează viața
Și masca cea obscură
Din nou mi-astupă fața.
Iar raza cea ca struna,
Ce-mi tulbură negreața,
Cu falsa ei lumină,
E o halucinație...
18 martie 2008
