Cum sufletul se zbate-n
A morții agonie,
De trup să se despartă
Spre-a merge-n veșnicie,
Și când î-i mai rămase
În tine doar o coadă;
Tu - un cadavru-n spasme,
El trage să și-o scoată.
”Ntr-o ultimă zvâcnire
Știind că ești sortit,
Te-ncearc-o răscolire
Prin tot ce a-i trăit.
La fel acum din mine
Speranța se smuncește,
Când amintirea-mi vine,
Că ea nu mă iubește.
Din inima-i m-am izgonit,
Să mă-ndrăgesc cu versul,
Căci toate-s cum le-a prorocit
Faimosul Eminescu.
De-ar fi să reînvie-acum,
Oare ce-ar naște fila...
De cei ca mine, - ca-s nebuni,
Sau despre ea, - că-i o Dalila.
Și oare cărei din scurtări
Ar da prioritate?
Din creieri, ori din îmbrăcări?
Căci sunt aproape dezbrăcate.
Lungi erau hainele pe-atunci
Și scurtă a femeii minte.
Cu cât din poale le reduci,
Din cap le scade și ce-avu-nainte.
