Destinu-mi dete-nvățătură:
- Cât te înalță umilința.
- Cum să-ți privești fără de ură
Semănătorii suferinței.
- Să știi-naintea lor cu tact,
Să î-ți ascunzi privirea,
Căci ochii lor n-ar rezista
Pe-ai tăi să î-i admire.
- Și mâna primul s-o întinzi,
Pe ei de-ai saluta,
Ca să nu stea încremeniți
Pentru prezența ta.
- Și chiar cuvânt de mulțumire,
Să știi să le aduci,
Acelor hoți de fericire,
Ce te-au făcut să plângi.
- Și pică lor să nu le porți,
Nici rugă de blestem.
- Și chiar acceptă, dacă poți,
Când zic: „Haide să bem”.
Căci mintea le e prea săracă,
Și-i ocolește-nțelepciunea,
Să-i lași pe placul lor să-și facă
De-ncearc-a-ți spune glume.
Tu, - să te-ascunzi în modestie
Și de acolo să-i privești,
Împotmoliți în sărăcia
Averilor lumești.
Și prinși în acest joc al tău,
Nu-arăta hazul, ori mânia;
Din masca cea de tontălău
Priveștele prostia.
Ca ei, prin tot ce au în craniu,
Sa-și facă loc pentru uimire,
Barem, că ești cumva cam straniu,
Sau poate ești așa din fire...
Doar când î-ți amintești de puntea,
Ce leagă malul tău de-al lor,
Nu le dori și lor s-o-nfrunte
Căci li-i mândria-nsoțitor,
Și s-ar putea ajunși la mijloc,
Să cadă-n hăul răzbunării,
Fără să știe c-acest vifor
Nu-aduce roade alinării.
Ore-ar pute și ei s-accepte,
Să-nchine-acel pahar,
Ce fu plătit cu trei monede
Să-mi spele luni întregi de-amar?..
