INVIERE
Pierdut-am rușu fir,
Încerc a scri și azi.
Sunt sec și-n pustiiri
”Mi sunt creieri-aruncați.
Cuprins de vanitatea
În care mă scufund,
Căderea-i ne-ncetată
Chiar de-am ajuns la fund.
Nu stă ascunsă muza
În zațul de cafea,
Nici când mi-atinge buza
Țigara - irbă rea
De-ncearcă fumegând
Cu roșu jar in capăt
Să î-mi trezeasc-un gând:
Speranța să-mi recapăt.
Cât de frumoasă-mi pare,
Chiar de se-mbracă-n negru;
De-ar până-n deseară
Sărutul ei funebru
Cu buze reci ca ghiața
Să-mi dăruie-așa blândă,
Ca să-mi acopăr fața
Cu-o mască surâzândă.
Să mă dezbrac de trupu-mi,
Să evadez din haos,
Cu ea înfiptă-n gâtu-mi
Să intru în repaos.
Și în extazul cosmic
”N eternă-mbrățișare,
Eu, fără trupul josnic
Și Ea, - fără suflare.
Să fim purtați ca gândul,
De torsion mânați,
De stelele căzânde
Să fim încununași.
Și în acea cădere
A aștrilor cerești,
Găsi-mi-aș învierea
Ce poți să-mi dăruiești.
Nebuni și fără cuget
Sunt cei ce se-nspăimântă
Și nu vor să asculte
Când vine ea și cântă
De î-ți alină firea
Duiosu-i cânt de leagăn;
Nu coasă e, ci liră
Pentru o lume-ntreagă.
Nu am nimic comun
Cu cei ce fug de tine,
Căci văd niște nebuni
Ce tind să te amâine
Și î-și lungesc prezența
În astă vanitate;
Au nu sunt în esență
Furnici nenumărate?
Să mă asemăn lor,
Ca să m-ascund de mine?
Nu vreu cu ei să mor.
Vreu să trăiesc cu tine.
